Timpul, o execuţie lentă

Creşte în mine ca un aluat
nu-i bai zic
parcă asist la propria-mi execuţie
tristeţea măcinată mărunt
îmi intră prin piele

am răbdarea unui castor

cu degetele încărcate de cuvinte
scriu ultimul bilet şi
din când în când
dialoghez cu singurătatea

nu
nu mi-e frică de moarte ci
de neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost
simt cum umbra mi se scurge
pe lateralul feţei
transformându-mă
într-un canal de scurgere
a rezidurilor

nu mă priviţi
lăsaţi timpul să-şi vadă de treabă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!