Menirii de a poezi-i plătesc un bir în orice zi...

Am răni la mâini şi la picioare, de când tot scormonesc prin lut
Să aflu de-s pământ sau mare, ori doar o mască de-mprumut...
Nu mă cunosc, prin ce minune, în poezie-am apărut
Şi cum şi unde-a plâns vocala, într-un sfârşit sau început?

Sau poate sunt întruchiparea unui răspuns la întrebări,
Când se năştea nemărginirea în frământarea unei mări.
Eram cu fruntea aplecată spre primul val ce m-a durut,
Când m-a atins c-un pic de-albastru şi-apoi subit a dispărut...

Eram un embrion de vină în care viaţa-şi făcea loc
Însămânţat din întâmplare în nebunia unui joc.
Era şi dragoste prin preajmă, într-un ghioc pentru ghicit,
Destinul impregnat în genă de ursitori mi-a fost sortit...

Eu mă găsesc doar în poeme, tăcerile îmi sunt altar
În rest, alerg printre dileme călcând pe spuza unui jar,
Ce mă trezeşte din visare, la porţi de iad unde aştept
Pedeapsa lipsei de candoare... îngenunchez şi o accept...

Nu stau prea mult, mai beau din fiere şi mă-mbăiez în macadam
Şi din prinosul de muiere, donez satanei doar un gram...
Îmi bandajez cu foc o rană, cea mai aproape de cuvânt
Şi plec pe uşa de serviciu, călcând pe-al iadului mormânt...

E birul ce-l plătesc menirii de-a poezi oricând, oricum
Şi periodic trec prin iaduri pe-acelaşi fantomatic drum...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!