Dezbrăcat în faţa muzei

Ne acoperim timid privirea,
Ca ochii să nu se privească,
C-ar putea aprinde nemurirea,
Şi inimile să se îndrăgostească.

Te-am condus cu grijă prin ruine,
Prezentând totul ca pe o poveste,
Fără să ştii că te plimbi prin mine,
Şi tu cu tocuri călcai peste.

Ca un arhitect vorbeai,
Mângâind columnele rămase,
Şi făr' să vrei le reparai,
Le făceai din nou frumoase.

Sunt un haos, un dezastru,
Ţi se v-a spune cu nesimţire,
Dar în ochi tu mi-ai pus albastru,
Când i-ai îngheţat cu a ta privire.

Sau poate-i doar un vis,
Dorinţa-mi e să nu mă mai trezesc,
Aş face acest compromis,
Ca să pot doar să te privesc.

Ce perversă-i fericirea,
Ne vrea cuminţi să stăm,
Dar ca să-şi îndeplinească menirea,
Regulile trebuie să le încălcăm.

Sau poate-i doar destinul,
Care ne-a adus în faţă,
Prezentându-ne tot chinul,
Ca să înţelegem cuvântul "viaţă".

Mi-ai alergat până în versuri,
Şi pe foi mi-ai picurat cerneală,
Mi-ai înnodat ale vieţii înţelesuri
Şi ai devenit muză intr-o seară.

Acum e timpul să rămâi,
Să faci ce vrei din mine,
Sunt soldatul cel din linia întâi,
Ce fără scut te vrea pe tine.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!