Moartea – nu ca un hău

Moartea – nu ca un hău, ci ca un pisc foarte înalt,
O culme la care-am ajuns pe drumul meu.
Sus, pe cerul negru care-mi acoperă al morţii pat,
Străluceşte Soarele Alb al lui Dumnezeu.

Întorcându-mă, văd în razele lui albe
Rusia, Rusia mea dragă, cu coroana ei de flori, polară;
O văd cu ochii, cu ochii lumii celeilalte,
Sculptată-n stele de înţelepţii eleni de-odinioară.

Te văd limpede, fără supărare sau rancoare:
Păcatele tale. Şi gloria ta. Şi lupta ta zilnică sub soare.

N-o să te mai văd de-acum astfel: crucificată;
Şi n-o să mai invoc pentru tine Renaşterea vreodată...

** Aceasta este ultima poezie scrisă de Soljeniţân – decembrie, 2, 1953 – în Taraz, Kazahstan. Medicii tocmai îl anunţaseră că mai are doar câteva săptămâni de trăit. Din fericire, în urma tratamentului medical primit Taşkent- Uzbekistan s-a vindecat.

poezie clasică de Aleksandr Soljeniţîn, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!