Vis şi înger

Dezrăstignită din ultimele raze,
ziua coboară în locaşul rece…
Roşul asfinţit scurgându-se pe case.
E noapte. Stelele se golesc de lumini.

Nimeni, nimeni nu le culege nectarul de foc.
În băltoace lăcrimează luna
cu palidul chip trist, supt. Şi varul
fardulului ei se descojeşte întruna.

În sala strâmbă, murdară şi neagră
a tristului leagăn de orfani,
cu ochi miraţi de bolta cea largă,
fetiţa bălaie visează.

Ea-n mii de bucaţi
cerul îl vede frânt şi stelele
se coboară în bucăţi de pâine.

Mai vede în suflet luna rotundă
ca o jimblă imensă, aburind,
şi-o mâna albă, delicată, blândă,
pe creştetul ei rotund odihnind.

Dar luna dispare şi stelele se sting.
Rămâne doar sala jalnică şi rece…
Şi ochii ei de pâine mai plâng,
de stelele calde, de luna cea dulce.

Se face întuneric în tristul adăpost
şi-n ochii ei mari, calzi si curaţi,
visul de pâine se frânge.

Se face intuneric şi visul apune,
doar în sufletul ei nepământesc,
Îngerul, flămând de rugăciune,
veghează, ocroteşte şi plânge.

Căutare