O lege nefirească

Doamne, oh, ce lege nefirească!
Omu,-n viaţă nu-i decât un râu...
Poposeşte prea puţin acasă.
Griji, speranţe, vise,-l ţin în frâu...

I-a sortit pesemne DEMIURGUL,
Să îşi spele rănile adânci...
Curge veşnic, sfredelind pământul.
Rareori se caţără pe stânci.

Albia ascunsă, de sub pleoape,
Mai tresaltă ca un clopot viu,
Ancestrală literă s-adape
-n trecerea-i fugară prin pustiu.

Printre lacrimi caută răcoare
Şi în lacrimi se avântă iar,
N-are nici o clipă alinare
Şi iubirea-i este în zadar.

Ne înalţă valuri spre pieire
Şi-n tăceri, cascade devenim,
Alergăm înspre nemărginire
Şi prin moarte, iar ne risipim.

Că trăim în ură sau război,
Dar dorim doar dragoste şi pace
E un pact, pe care-l facem noi,
Chiar de armistiţiul nu ne place.

Ne sugrumă lanţuri de tăcere
Şi finalu-i trist şi e banal,
Ca o nefirească mângâiere,
regăsită-ntr-un decor carnal.

Ne ascundem - valuri de lumină,
Portativul vieţii s-a sfârşit.
În clepsidra plină de rugină,
Numai întuneric am găsit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!