O barcă descoperită

Ce-i cu-acele scâncete acolo-n întuneric?
"Lăsaţi-l aici, în braţele mele. Încă respiră, iată!
O să-i înfăşor gâtul cu părul meu." – "Se-apropie furtuna,
Barca-i prea grea. E mort. Trebuie-aruncat îndată."

Priveşte-o clipă-n lumina fulgerului pata înspumată, norul
De feţe albe din barca neagră-n care îmbarcă apă vântul,
Femeia care imploră înnebunită, încleştându-se
De iubitul mort, acoperindu-i cu părul ei pieptul, gâtul.

"Înţelegeţi, doamnă,-i mort." – "Nu, simt că-i bate inima.
E doar amorţit de frig. Trăieşte, ştiu bine asta.
Uitaţi-vă-, l înfăşor cu părul meu şi-l încălzesc." –
"Nu. Draga mea, nu putem păstra mortul. Daţi-i drumul, basta!"

"Hai, daţi-i drumul din braţe." – "O, Doamne, lasă-l cu mine!"
Ascunde, noapte, întâmplarea asta! Dă-i vântului puteri depline!
Pentru că nu există voci sau stafii în bezna de acolo
Să calmeze înfricoşata mânie-a mării din zorii zilei care vine.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!