Mereu acelaşi dar şi altul

Rămân de strajă tinereţii mele,
tot mai puţină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu acelaşi, dar şi altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieţii din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt şi acum copacul fără nume,
uitat de toţi la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toţi copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsaţi topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariştea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

Vezi şi următoarele:

Căutare