Nu, deocamdată

Iubire fără trup, ca o fântână
În care pietrele s-au prăbuşit,
Ascuns, izvorul dragostei suspină,
O lacrimă sclipind desăvârşit.

"Nu, deocamdată!", nu e amânare,
E frică şi dezastru peste tot,
Dacă rămâne "nu", e condamnare
La boala noastră fără antidot.

Noi am iubit o dată, cât o viaţă,
Şi te întreb acum, către apus:
Durerea ta la fel e de măreaţă
Pe cât e visul care ne-a compus?