Un copil, o buburuză şi-o aripă de înger

Prins într-un trup fraged de copil, sufletul meu privea cerul, marea, florile şi zarea,
Care-mi trezeau mirarea, tristeţea, înduioşarea, încântarea şi alte emoţii înnăscute,
Din propriul trup nu vedeam decât muchiile şi, dacă închideam un ochi, vârful nasului,
Locul preferat al gâzelor, de care e plină lumea aceasta, printre multe alte fiinţe;
Aveam şi eu un loc preferat denumit acasă, acolo unde era mama, tata, fratele,
Numai suflete îngemănate, care se recunoşteau fără să îşi privească chipurile;
Observasem că mama avea ca şi mine, aceeaşi lună plină la capul ulnei
De la încheietura mâinii cu care întindea meticulos untul pe felia de pâine,
Iar tata, păr cenuşiu pe tot antebraţul mâinii cu care ţinea stâns ghidonul bicicletei
Pe care învăţam prima dată să merg şi unghiile lui tăiate prea scurt mă furnicau.
Fratele meu avea mâinile mai plinuţe cu luna plină ascusă sub piele ca după nori.
Mă înduioşa tot ce e firav, precum o buburuză roşie cu picăţele ca faţa de masă;
O lăsam să zboare de pe vârful degetului şi spuneam Celui din preajma mea:
"Uite, a zburat!" şi sufletul meu era atins de aripa Lui fină ca un balon de săpun!

poezie de David Daniel Adam (24 august 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!