Ariciul şi cârtiţa

— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiţă zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.
Şi cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos
Şi-l fac moşinoios...
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăţi,
Ce zac în răutăţi.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,
Iar nu pământ curat:
Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat...
După aşa cuvinte, ariciul iată, vede
Un moşinoi mişcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi căzuşi pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? —
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!
Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.
(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,
Încât lor nu le place:
Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!