Toamnă, dulce vătămare...
Ești frumoasă, Neiubito, ca un zâmbet de fecioară,
Ce își pleacă ochii minții printre curioși ce-ar vrea,
Să-ți culeagă toată poama de pe ram în plină vară
Și să-ți bea virginitatea într-o ceașcă de cafea.
Fluturi poalele în falduri, ce se mlădie alene
Pe-un picior cu talpa goală, mirosind a ruginiu,
Faci cu ochiul pohtei noastre, tremurând viclean din gene,
Amăgindu-ne cu toane de un roșu vișiniu.
Și ce mov ne-mbie gura să mușcăm din fructe coapte,
Ce te-mbracă pentru nuntă. Ce aromă de gutui,
Ne învăluie trezirea, după cea mai lungă noapte,
Când, de nurii tăi, Zeițo, încă suntem nesătui!
Că mușcăm flămânzi din tine, Preafrumoaso ești de vină,
Când splendoarea defilează, dezgolită de rușini!
Și ne amețești, Nebuno, cu mireasma-ți de sulfină,
De călcăm de bună voie prin scaieți și mărăcini.
Și, ce dulce vătămare ne mângâie asfințirea
Verilor ce-și plâng plecarea prin perdelele de ploi!
Deși știm, mâhnită Toamnă, că amurgul ți-e menirea,
Nazurile ți le frângem chiar în lacrima din noi...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
