Pasul dulce

Singuratatea mi-e întotdeauna
Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,
Asemuindu-mi sufletul cu luna
Care înghiaţă viaţa cum răsare.

Mişcarea-n jurul meu încetinează.
Se micşorează uliţi şi cetate,
Şi oamenii trecând pe la amiază
Au gânduri şi cuvinte depărtate.

Cui să-i vorbesc de nu ştiu ce mă doare?
Cine s-asculte sufletul e-nstare
Cu degetul trecut în cingătoare,
Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare?

Tu pricepeai din gest. Într-o privire
Păstrai comoara ce-mi lipsea
Şi cunoşteai şi din închipuire
Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea.

Dar când venea s-asculte îndoiala
La uşa-ntredeschisă către vis,
Îmi auzeam pantoful şi podeaua...
Şi-atunci ştiam că uşa s-a-nchis.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!