Senescenţă

să nu te-ntorci, că n-o să-ţi pot ierta
această uriaşă suferinţă,
această-nveninată criptă de căinţă,
că nu m-am priceput să fiu lumina ta.

acum sunt o cetate părăsită,
un şanţ umplut cu lacrimi mă-nconjoară,
ca flacăra ce joacă pe-o comoară
e dorul de femeie neiubită.

mănosul meu ogor de vise risipite,
rămas e-n urma ta un vast pârlog
şi humei mă mai ţin, precar zălog,
trei boabe de speranţă închircite.

să nu te-ntorci, că nu mai am vigoare
să mă înalţ din nou din urna disperării,
pe rana cangrenată a-nstrăinării,
aştearnă-se cenuşă de uitare.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!