Iarna, tăcerea plânge morţii

în iarna uscată, roadele revoluţiei în direct
sunt amare,
Dumnezeu tuşeşte,
frigul face defrişări
în blocuri albastre precum gerul într-un
cimitir al eroilor
morţii încleştaţi în coasta soarelui,
pot răscolii durerea
ca şi cum ar cuvânta la pronaos
o liturghie scrisă cu sânge,
tăcerea îi duce pe un ţărm depărtat,
din cuvinte nu le-a mai rămas nimic,
privirile li s-au rostogolit în gol,
pe făpturile lor s-au înălţat altare
pentru zeii falşi
ce cântă strâmb iubirii,
făcători de morminte ai zilelor ce au fost şi vor veni
singurătatea hrăneşte eroii,
faldul triumfal al revoluţiei furate
ca un giulgiu le acoperă inimile.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!