Nu cred că pot

mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

copacul dezmiardă tăietorul de lemne
în noaptea asta luna are o privire de nebun
dau de-a rostogolul panica ce s-a născut în mine
pe o pantă lunecoasă ireală de săpun

cum din străinătăţi ar face asta
zorii exilaţi se zgârie pe ochi
nu ştiu al cui e chipul care se profilează în oglindă
tu îmi spui în şoapte repezi şi melodioase de deochi

mă hrănesc din Sfânta Carte cum aş face-o pur şi simplu
dintr-o pungă
nici un verset nu mi se sparge de priviri precum un val
Doamne câte becuri de o sută de waţti echivalează
cu o candelă şi-o lumânare
întreb în timp ce orele se desfăşoară de pe mosor
haotic şi banal

credinţa mi-e cam cât o urmă de copită de adâncă
iar întunericul îmi sângerează pe covor
mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!