Arbore genealogic (Sonet LXXV)

Visez mereu la arborele verde,
îl mai zăresc adesea printre astre
şi cu sudoare mi-l aşez în glastre,
când frunza-i cade şi în gând se pierde.

De jeg să-i curăţ soiul, de albastre
promisiuni ce-n umbre îl mai arde,
când se-nnoptează brusc pe bulevarde,
şi-n rădăcini zac patimile noastre.

Zăcea copacul sub un cer de cretă...
Coroana-i vie, palidă se-aruncă
prin alte lumi, predând o grea ştafetă,

când vântul morţii suflă a poruncă
şi singura-i prezicere concretă
închide trunchiul într-o groapă-adâncă.

sonet de Ionuţ Popa (8 martie 2008)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!