O zi din viaţa lui Lazăr cel Tânăr

Dis-de-dimineaţă eu mă aşez sub steagul poeziei tale şi stau drepţi toată ziua.
Când apare Soarele, îl salut,
când apare iarba, mă înclin de asemenea.

Apoi, pe la zece, mă uit fix pe deasupra
băieţilor care descarcă pâine şi trag adânc
aer în piept să te simt.
Sătul, parcă aş vrea puţină apă.
Nu-mi dai tu, cititorule, din apa rămasă
de când ea îţi vorbea mult?

O, amiaza!?! Nici nu ştiu când, oare când a trecut?
(Niciun semn de la ea, nicio firimitură sub masa săracului Lazăr!)
Dar oare câţi ani Iov cel Bătrân a visat un sărut?
Oare nu poate Lazăr, micul nostru soldat, să rabde trei ceasuri? Trei zile?

Iată, e deja patru după-amiază, când trec înapoi
fiii şi fiicele, carnea cea proaspătă şi bună de tun.
Râsul lor se agaţă şi stă spânzurat de cornişa gheretei o vreme. Cel puţin unul se strâmbă şi face pe măscăriciul sub nasul meu neclintit.
Eu mut steagul puţin mai încolo.

Mai trec, scrijelind gardul fiinţei, nişte minute şi ore.

Şi cum seara e cel mai urât, îmi vorbesc mie însumi despre soldatul roman
îndrăgostit de prinţesa romană din vremea lui Tiberius, neştiutorul.
Dis-de-dimineaţă el se aşeza sub steagul poeziei sale
şi, când apărea,
saluta Soarele,
saluta iarba
pe care ea luneca, atotştiutoare.

Soldatul acela, băiete, a stat luni, poate ani,
până când ea i-a aruncat o privire,
până când ea l-a făcut străjerul ei personal.
Şi cum stau eu şi privesc Luna, tot aşa
şi el o privea şi era privit
sau, mai bine zis,
privirea lor se rotunjea, tot mai adânc, în ea însăşi.

E deja noapte, străjerul meu, şi suntem amândoi cum suntem.
Ştim de ce a plecat soldatul de sub geamul prinţesei, aşa, deodată? Nu ştim.
Nu ştim nici măcar dacă ea doarme.
Iar ce visează? Ehei, Lazăre, baţi câmpii deja, fiul meu!
Ia şi te culcă, bobocule!
Mănâncă şi dormi!
Dormi şi mănâncă!
Mănâncă şi dormi!
Dormi şi mănâncă!
Mănâncă şi...

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!