Mersul soarelui pe boltă

credeam că sunt o stâncă-n viaţa ta
dar stâncile sunt primele ce cad la datorie
căci vânturile, ploile, îngheţul
muşcă încet, încet din carnea sa

credeam că sunt cuvânt în poezia vieţii
dar poeziile se sting ca lumânarea în fereastră
mă strâng şi din tot versul mai rămâne doar un punct
ce va fi şters odată cu-amintirea sa

cândva credeam că lumea este bună
dar lumea îşi vedea de-ale ei
căldura soarelui topeşte ceaţa toamnei
sunt ceaţa ce curând va dispărea