D e v a s t ă r i l o r , a d e s e a

ALEARGĂ prin tăcere, oarbe, cămile de argint. Ideea ne mai priveşte nerostită. Nu-i memoria de sunete şi culori în această linie.

(Dezastrele guvernează ruine cenuşii)

În corabia viselor locuiesc şi şoimi de vânătoare. Vântul stârneşte pescăruşi cârcotaşi.

Gesturi lemnoase, un sfârşit scurt. Şi depărtări cheamă ca vestea bucuriei pe un sol îmbătrânit. Pe osemintele avioanelor demodate şi calde se sfătuiesc graurii paznici. Ce picături de rouă dinspre luceafăr, ce voci şi ce miazănoapte adânc. Totul se amestecă în mintea iar împrăştiată.

Imortele uscate, imortele uscate! În vază,
Cu un fir de cimbru.

Şi mintea – saturată de arderi –
Aşteaptă zâmbetul întunecat de presimţirea vocilor.

Ce zici poetule în faţa culorilor dăruite cândva, te rog lasă tresărirea să-şi retracteze cornul de melc.
Numai povestitorului frigul.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!