Eden

Şi... pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit ÎNGER.
Aluneci încet prin gândurile mele
clădind castele
ireal de reale,
fierbinţi de urma trupurilor
vibrând sub zapada iubirii
ce arde în noi,
albă
ca păsările
toamnelor noastre.

Şi... pentru că trebuia să porţi un nume,
te-ai numit BĂRBAT.
Tu strângi în braţe eterul
în care nu exist decât eu.
Mă dezbraci de taine
ca pe o salcie despletită
la malul unei ape izvorând
de departe,
din sufletul tău.

... şi te-ai numit VIS
şi ai pătruns în sângele meu
bolnav de dor,
de nelinişte, de nesiguranţă,
bolnav de tine -
cel niciodată găsit -
şi trecerea ta
a lăsat adânci urme
în carnea-mi flămândă
de EDENUL
trupului tău.
Tăcere...

Ce ochi frumoşi avea
tăcerea dintre noi!
Ne adulmecam
ca pe o pradă
în liniştea nopţii...
Ne dureau gândurile de
dor...
Ne dureau degetele
care pipăiau noaptea
ca o catifea albastră...
Ne durea muzica divină
ce curgea din cer...
Ne durea fiecare şoaptă
nespusă încă...
Pielea avea parfum
de piersică
dată în pârg.
Ce ochi frumoşi avea tăcerea
din noi,
cei care abia atunci învaţam
alfabetul iubirii!
Ce ochi frumoşi!
Ne strigam
fără cuvinte...
Ne pipăiam
fără gesturi...
Ce ochi frumoşi
avea iubirea
ca o mare doamnă
trecând pragul dintre noapte
şi zi...

Ce ochi frumoşi
Aveai...
Tu!

poezie de Lelia Mossora (20 mai 2003)
Adăugat de Lelia Mossora
Comentează! | Votează! | Copiază!