Spre seară

tăceam şi cât de mare ne era cerul
trăgeai cu ochiul
mă făceam că număr strugurii din vie
cântau greierii jiul curgea
peste pietriş gândurile făceau vârtej

lumea îşi strângea drumul spre casă
călcând pământul cu grijă
seara oboseala se băga sub carne frângea oase

câţiva copii încă hoinăreau
nu şi-ar fi dat jocul pe nicio bucătură de mămăligă
cu greu s-ar fi stins incurile

ce amintiri de chihlimbar

mi-ai luat mâinile să fi fost un timp în care
le-ai cercetat le-ai sărutat
nu ştiam cum să le ţin în căuşurile tale
mici vetre de pâine

deodată mi-ai spus ce delicate sunt
se zbătea în pieptul meu şi mai mare tăcerea
să fi zâmbit nu mai ştiu
era lună plină

mâinile mele îţi scriu din viitor
nu am uitat
ai predestinat la ce sunt ele bune

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!