I-am mulţumit tristeţii

A trebuit să trec prin clipe bune,
Să le regret intens pe cele rele,
Ca să pricep ce sufletul îmi spune
Şi să-nţeleg ce inima îmi cere.

Tristeţea-i grea, însă mi-a dat poveţe,
Îi mulţumesc rugând-o să îmi plece,
Ea are numai rolul să ne-nveţe
Şi nu să stea în noi hâdă şi rece.

Mă uit în urma ei mereu cum pleacă
Lăsându-mi iarăşi loc de bucurie,
Zâmbeşte, însă, o să se întoarcă
Zâmbesc şi eu, ştiind că va să fie.

Cumva, suntem prieteni de o viaţă,
Ne mai certăm, stăm supăraţi o vreme,
Eu sunt un ucenic, ea mă învaţă,
Cum să-mi pictez iubirea în poeme.

Te du tristeţe, ştiu că fără tine,
N-aş mai putea hrăni ceea ce sunt
Şi chiar de-n lipsa ta mă simt mai bine,
M-ai învăţat să fiu pe-acest pământ.

poezie de Adi Conţu din Dansul emoţiei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!