Noi oamenii

când vremea testamentului
va alunga minutarul de pe cadran
noi, oamenii, vom fi încă aici
respirând greu şi aproape fără suflare
versuri mai albe ca aburul locomotivei.

cândva poştaşul bătea de două ori
iar sârma ghimpată mai despărţea
gardul vecinilor de câmpul cu maci.

problema întotdeauna este o ecuaţie
cu o necunoscută sau două,
viaţa,
Iisus răstignit pe troiţă
plânge cu lacrimi de sânge
satul ce-a rămas în copilărie
parcă nu mai este nici măcar
în pietre de hotar
la marginea lumii.

testamentul se scrie în noi...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!