Sămânţa iubirii

Prin neguri de timp
străbate spre mine,
un glas tremurat
înecat în suspine.
Rostogolire nebună
ca o pală de vânt,
o umbră desculţă
fantomatic cuvânt
Străbătând din neant
a tăcerilor vale...
Mă cheamă duios
mă cheamă cu jale.

- Ai iubire să-mi dai,
ori un strop de alint?
fericirea din nou
vreau s-o ştiu,
vreau s-o simt.
Vreau din nou să trăiesc,
nu vreau doar să exist.
Să învăţ să zâmbesc,
să dezbrac tot ce-i trist.
Să mă iert de uitare,
să accept că sunt viu.
Să strivesc ce mă doare
şi ce-am fost iar să fiu!

- Ce vrei tu nu găseşti
nicăieri pe pământ
Trebuie-ntâi să-l sădeşti
ca pe-un sâmbure sfânt
În al inimi lut,
şi să-l laşi a-nflori...
Nu să ceri împrumut
ce nu poţi dărui!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!