Eternitate

Nu ştiu pentru cine aş putea să mai spun
Că bântuie prostia cu puteri de taifun.
Degeaba înotăm triste epave pe lac,
Cinic şi mândrii sfidăm al salvării colac.

Nu ştiu cum mai perceptibil şi-adânc să pătrund
Cu lacrimi româneşti-n cerul nostru profund,
Ce scuze şi fapte aş putea din larg s-adun
Pentru iertare, cerului gol să îi propun.

De sus aş desprinde cea mai eternă stea
A cărui vârstă e în România mea,
Despre oamenii uitaţi aş vrea să îi cânt,
Despre perversitatea impusă pe Pământ,

Ori absurdul din epuizante aşteptări,
Ca şi entuziasmul flagrantelor erori.
Rugăciunile -s prea vechi cu puţine verbe
Iar Iadul de azi în smoală nouă ne fierbe.

poezie de Stelian Platon
Adăugat de Stelian Platon
Comentează! | Votează! | Copiază!