Satul fără umbre
S-au surpat clipele toate
Visele ard a singurătate;
Satul fără umbre mai așteaptă
Un copil c-o floare scuturată
Să vină la părinți la mormânt
Să le sărute trupurile de vânt!
S-au surpat amintirile vii
Încotro să mergi nu mai știi;
Satul fără umbre pare răvășit
De începutul său de infinit
Încotro să mai aștepți pe cei morți
Dacă nimeni nu deschide vechile porți?!
S-au surpat tăceri în lumânări
Nu mai vin copiii din patru zări;
Satul fără umbre umblă pe-o cărare
Nu-i mai iese nimeni azi în cale
Totul e amurg fără de conținut
Orișice orizont pare mereu pierdut!
N-am pe nimeni azi pe prispă
Viața mea e tot, tot mai tristă;
Satul fără umbre-l aud în ecou
Merg către dînsul (și eu mi-s nou)
Sunt cel care vine, sunt cel care pleacă
(Toși copiii din lume părinții să-i înțeleagă)!
S-au surpat priviri în lacrimi
Gânduri au orbit în patimi;
Satul fără umbre e închis târziu
Ca un muzeu fără nimic, pustiu,
În care timpul orb parcă așteaptă
Dorul scump de Mamă și de Tată!
... Dacă n-ai străbuni atunci n-ai nimic,
Dacă n-ai satul tău ești venetic;
Satul fără umbre să-l porți mereu
Tainic în suflet ca pe Dumnezeu,
Să-l rogi în genunchi să nu dispară,
Satul tău de suflet, Veșnicie, o Comoară!...
poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
