Gând ca firul de păianjen

Iată-mă înrădăcinându-mi picioarele goale
în pământul pustiu,
port acorduri sacre în catedrala inimii,
iar candela iubirii luminează zbuciumul ei
ca un far singuratic,
mă apropii de tine ca o umbră tupilată
şi ţes miracole-curcubeu,
dar încă nu le vezi,
atunci mă aşez tăcută în contemplare
privind spre necuprins
şi invoc în rugă mută un înger călător
să-mi dea cu-mprumut aripile sale,
păşesc, apoi pe un gând ca firul de păianjen
spre ochii tăi treziţi de o minune,
sting lumina minţii să pot atinge prin ei,
sufletul tău speriat şi
murmur printre amintiri tăinuite:
-Priveşte-mă, iubite, sunt şuvoiul
ce-ţi va sculpta dorinţele împietrite
până vor deveni un lotus cu-o mie de petale,
iar frica de iubire va dispărea
ca fumul ultimei
ţigări.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!