Erai tot mai cosmică

erai tot mai cosmică,
se vede, te adânceşte lumina,
umbra deja
ţi se întinde pe grumazul munţilor
de acolo nicăieri necăzând,
prăbuşirea ta e o suire...
pe chipul tău (cel cu rânjet de frumuseţe)
se apleacă noaptea părului de cerneală
şuviţe de-ntuneric acolo scriu,
peniţe lungi de nălucă,
marginile existenţei de a fi fără trup
eres, femeie, dumnezeie
încuiată-n altar de idee...
sanctificarea mizantropiei,
unsoare de blestem îţi mânjea gura
pângărind încă sărutul...
pe limba acelui grai însă vremea
îţi linge buzele pofticioasă
de dragoste şi pâine de casă,
vinul acrişor o ţâră
parcă mai pe omeneşte
în ocări se vâră...

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Urania
Comentează! | Votează! | Copiază!