Băieţii timizi

Băieţii timizi aleargă de ei înşişi
să nu fie văzuţi roşind
de fetele cărora le admiră
în secret
mersul spre cealaltă dimensiune a fiinţei.

În sufletul lor dimineaţa încep
să zboare fluturii,
care se aşază pe umărul
unei domnişoare însetate de ploi
cu mister de gheaţă.
Atât de zgribuliţi devin fluturii, încât
băieţii timizi nu mai pot să rostească
"mi-e frig", ci "mi-e dor"
dacă îi întreabă cineva
de ce se ascund
de săruturi furate.

Şi atunci devin şi mai stângaci
şi se lovesc de toate întrebările
lumii
şi de toate răspunsurile
pe care nu le vor da niciodată,
pentru că fluturii lor nu se transformă
în viermi,
ci într-o mătase care noaptea ia stele din cer
şi acoperă fetele singure, ce dorm
ţinând în mână fără să ştie
inima unui băiat timid.

poezie de Victor Iacobescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!