Să ne imaginăm că femeia e o fărâmă de strigăt

aruncată pe podea
şi mâinile tale
într-o seară ca asta
ar îndrăzni să o ridice
până în dreptul urechilor

să ne imaginăm că ea ar intra în timpan
şi ar călători în adâncul tău
prin toţi muşchii
ar traversa zonele cu risc de inundaţii
ar înnopta în iris
şi dimineaţa te-ar trezi devreme

să ne imaginăm că ai fi obligat
să trăieşti cu ea în sânge
că venele tale dilatate ar accepta-o
şi zilnic strigătul ei te-ar controla
până în adânc

să ne imaginăm că femeia aceasta
îţi traversează fiecare celulă
şi oricât de mult ai vrea să se sfârşească
nu poţi să aduni strigătul
din irisul tău

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!