Corabia nebunilor

Pluteşte,
Iar prin vele nebunii se ascund
De ochi ce-n veşnicie aruncă raze reci
Din arcuri zămislite
În haosul profund
Prin îndoirea-n jarul
A mii şi mii de veci.

Atârnă
De-o frânghie, c-un rictus fericit,
Eroul din Ithaca ce s-ar fi vrut ‘napoi
La buna Penenelopă,
Dar pieptu-i dezvelit
Arată ascuţimea
Suveicii de război.

Nebunii
De prin valuri, mai strigă-n cer, la sfinţi,
Că-s bonaparţi şi hitleri, adami, vestiţii regi,
Vlăstarii-acelor îngeri
Căzuţi, dar mai cuminţi
Decât plutind pe ceruri
Cu minţile întregi.

La cârmă,
Cu privirea proptită în stihii,
Se-ncruntă şi se-ndeamnă prin valuri ca un zeu
Un muritor ce-aşteaptă
Ca lumea celor vii
Să-ngăduie nebunii
Cu căpitanul... eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!