Dimineţile unui anotimp

Ropot de umbre renaşte-ntr-o viaţă,
Cu mine, cu tine, cu noi amândoi,
Iar cu lumina, ce tulbur ne-agaţă,
N-aş mai aprinde făclia-napoi...

O toamnă pierdută-ntre noi, – amintiri,
Pe drumuri lacustre, cât plouă! – mai plouă?
Din buze iveam pe trupuri clădiri,
Din ploile noastre, odată, o rouă...

Sub chiciura deasă, persană, în ghem,
Ne încălzeam cu focuri din paie,
Ninsorile toate ştiau că te chem,
Strângându-se-n fulgi, în ger, în văpaie...

O toamnă şi-o iarnă cărau primăvara,
Pe braţe-nflorite-n danteli de cireş,
Iar noi dezmorţeam din umeri povara,
Punându-i iubirii călcâiul pe preş.

Şi totuşi sunt linişti ca punţi între noi;
Ropot de umbre renaşte-ntr-o vară...
N-aş mai aprinde făclia-napoi,
Dar, înspre zori, zăbovesc într-o gară...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!