Flacăra şi lumânarea

Stau în taverna veche şi tăcută
Şi dau pe gât suavul, roşul vin
Gândindu-mă la dragostea pierdută;
Ridic paharul... pentru ea închin!

Pe masă e aprins-o lumânare;
Încep să o privesc şi să suspin...
Iar flacăra ei vie îmi ogoaie
Rănitu-mi suflet... prea-scăldat în vin.

Văd flacăra cum tandru-o mistuieşte
Cu mângâieri fierbinţi, dogorâtoare
Şi-n ochii minţii văd cum... creşte, creşte
Iubirea dintre ea... şi lumânare.

De dragul flăcării, chiar se topeşte-ncet;
Iar lacrimi mari de ceară se prăvale,
Şi se preling pe trupu-i încă zvelt
Sub mângâierea caldă, arzătoare.

Privesc la lumânarea ce stă dreaptă;
O văd cum lăcrimează: pic... cu pic;
Ceva o doare! Parc-aud o şoaptă:
,, Ea îmi dă totul! Eu... nu-i dau nimic! "

Sărmană şi plăpândă lumânare!
Observ încet, încet, cum te topeşti;
Simt sufletu-ţi de ceară cum te doare
Că nu-i poţi arăta... cât o iubeşti!

Mai duc la gură un pocal cu vin...
Şi strig nebun:,,-Nu-i dragoste mai mare... "
Mă prăbuşesc; apoi, continui lin:
,,... ca între-o flacără şi-o biată lumânare".

Deodat' un gând în minte-mi încolţeşte;
Privesc atent la jocul dragostei...
Şi mă întreb:,, -Dar flacăra-o iubeşte?... "
,,... sau doar... trăieşte din iubirea ei? "

Ori ei, puţin îi pasă că iubirea,
Pe care focul arzător i-o poartă,
Îi va aduce în curând... pieirea;
Trăieşte doar... să fie adorată!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!