Cerul vechilor credinţe

Trecea o altă noapte şi-nspre zări
ce începeau, treptat, să se-ntrevadă,
îşi aprinsese cerul lumânări
şi candele-n regatul de zăpadă.

Tablou de iarnă rece, îngheţat,
surprins pe-un petic aspru de pământ,
mai jos de munţi, de drumuri depărtat,
uitat de timp, de oameni şi de vânt.

Un tremur slab, un tril pe-un fir de stuf
aduce în tablou un rest de viaţă
pulsând sub pene reci şi strat de puf,
în piept micuţ de pasăre răzleaţă.

N-a reuşit, n-a mai avut puteri
să zboare înspre alte lumi, departe,
şi a rămas, cu aprige dureri,
s-aştepte zborul ultim, către moarte.

S-a întremat în iarna fără ger
cu viaţa-nchisă-n micile seminţe,
iar ochii ei privesc de-acum un cer
plin de lumina vechilor credinţe.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!