Fug visele de mine, Profesore

fug visele de mine, Profesore
cifrele din inima ta
arcuiesc îndelungi îmbrăţişări
căldura cuprinde tălpile
şi încep să merg

picioarele nu mă ascultă
decât atunci când drumul
nu mă mai desparte de tine

plâng şi râd deopotrivă
pentru că citindu-te
poveştile curg
prin bătăile acelea necunoscute
ale tablourilor deja pictate
în inimile copacilor pe care i-ai sădit

uite, vin sărbătorile, Profesore
şi în mine
ascultă timpul o coajă de nucă

îmi povesteai
cum se fac cozonacii cu nucă
adăugam tăcut stafidele apoi
era iar primăvară
în jocul nostru
sau poate numai al tău
pentru că
în mine plânge o pasăre albă
cu ciocul portocaliu
şi ochii din ultima undă a mării
vara

zboară în jurul tău mereu
şi-ţi mai lasă în privire un gând bun
o lacrimă de zbor frânt
şi un zbor infinit

Profesore,
aşa-i că tăcerea alină
inimile însetate de rostiri?

ştii, uneori mă retrag într-o cochilie
şi
dacă vei păşi atent
vei descoperi în nisipul plajelor tale
din poveşti
acea scoică sub care ascult marea
glasul tău
şi toate acele istorii nesfârşite
ale tinereţii în care
alergai după o coadă de vulpe
din casa părintească
speriat de întuneric

nu ştiai poate
că în clipa aceea
dacă aprindeai o lumânare
Iisus te cuprindea cu tot cu rugă
la pieptul Său necuprins de realitate
cuprins într-un rug nesfârşit
nestins
într-o inimă a inimilor

- celui care ştie -

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!