Pădurea care se stinge

Am cunoscut pădurea care se stinge
pustiul răvăşit până la cer
şi am rămas c-un suflet care-şi plânge
zadarnic soarta plină de dureri...
Dorind etern a cerului lumină,
înfiorata stelelor sclipire,
am căutat şi liniştea divină,
omagiul vieţii-n tainica iubire.
Şi am zărit chipul tău miraculos
cu ochii tăi privind ca o nălucă,
lăsând în suflet golul dureros
şi un fior ce fruntea mi-o asudă...
De-atunci merg tristă pe cărarea dusă
şi în imensul plin de stropi de soare
şi de revăd mormanul de cenuşă
mă-ntreb şi-aştept să văd: dispare oare?

poezie de Eugenia Calancea (4 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!