Alb
Se izbeau de timpanul meu amortit
un pendul de grafit
si o liniste stearsa.
As fi vrut sa-mi izbesc de oglinzile lor
marginile sufletului
si luminile sale.
Era tarziu,
imi pierdusem viitorul
intr-un pas asezat pe langa muchie,
si nu ma ierta nimeni
pentru ca-mi ucisesem privirea spre cer.
poezie de Maria Marinela Circiumaru
Adăugat de Carolina Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Doar două voturi până acum, nu e relevant, votează!
Vezi poezii despre viitor, poezii despre suflet, poezii despre lumină sau poezii despre iertare