În vasul de sticlă

Mă trage iarba în pământ, mă
trage sufletul înspre cer
Doamne, sunt sfâşiat cum a fost Horea
pe roată, mă ascunde mlaştina
în miasmele ei fetide, mă poartă
plutele cadavrelor în descompunere
mă poartă glasul de copil al zorilor,
copil răstgnit la ferestrele mele
glas ce se vaietă peste oraşul
adormit, şi vine un miros de flori
din altă lume, emoţia îmi taie
respiraţia, inima, biata mea inimă,
bate acum fără oxigen, în afara pieptului
În vasul de sticlă al clipei.

poezie de Mihai Duţescu din Poeme decadente
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!