Ne strigă, sonor, trandafirii

Visul meu eteric se transformă-ncet,
Într-un vis dogmatic, frust şi desuet...
Se făcea, iubito, că erai pe-o scenă,
Sub privirea lunii, goală şi obscenă...

Lângă tine, palid, mă găseam şi eu,
Des-golit de suflet şi de Dumnezeu,
Mă zbăteam, alături, ca să înţeleg,
Cum jumatea-mi strigă după un întreg!

Ţi-am şters pudra de santal de pe gene,
De pe sânii păgâni şi de pe sprâncene,
Îmbătătoarele arome ale voluptăţilor tale
Mă atrag, mă resping, m-adumecă-agale...

Dă-mi umbra umbrei tale şi apa privirii,
Acum, când ne strigă, sonor, trandafirii,
Tu, creangă-nflorită în sânge de rodii
Renaşte-mă-n tine şi-n fine plasmodii!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!