lipit pământului

aripi
înmugurind fragile
în umilinţă, vor învăţa
înălţimi
cât de jos e pornirea
câtă irosire, zbatere
cheamă
cerul râvnit…
până acum, am găsit doar
ceea ce dezbină iubire
şi oameni
ce-i uneşte voi ştiţi?!
M-aş ascunde o vreme
în rănile voastre
mi-aş învăţa mugurii
pulsul nevoilor voastre
apoi
aş năzui să urc
cine-mi va spune încotro-ul?!
sau nădejdea va rămâne nădejde
şi atât?!
Nu, nu-i norocul ce-ar putea
s-o schimbe în Cale…!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!