Calea viselor
E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.
Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.
Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:
O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
și alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.
Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.
Și merg... și merg... un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
