De şaptezeci de ori câte şapte

îl vedeam din depărtare în spectacolele de stradă cum treceam
grăbită spre grădinile suspendate ale Semiramidei
îi aruncam cu praştia genelor
aşchii de vis de la distanţa celor
câţiva ani de cenuşă care se tot aşezaseră
aripi de albine frânte pe umerii mei

auzeam vocea lui zdrobită de muchiile de bronz ale Ereborului
şi poteci de lumină mă străbăteau

niciodată nu m-am apropiat mai mult decât
o palmă de pământ de pădure de inima lui
şi-atât cât să-i simt mirosul poeziei –
se revărsa ca lava din Santa Maria mai mult binecuvântând
decât ucigând rizomii de ferigă din palmele celor din jur –

într-o zi m-am hotărât să las
fuga de mine însămi la o parte şi să-mi dezrădăcinez ochii
să-i prind de coapsa lui

apoi nu mai ştiu ce mi s-a întâmplat...
vena aceea de pe frunte-i pulsa sistolic
ca un Obi nărăvaş gata să se reverse peste mine
să-mi spele nevinovăţiile de şaptezeci de ori câte şapte

poezie de Mihaela Meravei (27 februarie 2018)
Adăugat de Mihaela Meravei
Comentează! | Votează! | Copiază!