Exerciţii pe care unii le numesc... probleme

sunt un tren spre nicăieri
la geamul lui copacii aleargă în cerc
ceru-i din celofan
oamenii cresc
franzele proaspete Morţii

ceva vertical mă taie şi mă împarte
centrifuga cadranului scoate untul din orele fixe

de undeva
un vultur mă pândeşte chiorâş
apele aplaudă spectacolul sării
focul pleacă în sine spăşit şi
la ce-am mai venit aşa de târziu?
când nu mai e viu decât spasmul
unei frunze desprinse din mine
călcate de tren pe şine de sticlă

Pământul
asfixiat în punga aceasta de un leu
unde geme înfundat şi flămând numele meu

doar Moartea molfăie plictisită franzele
şi învârte titirezul cadranului şui

această stare confuză din vorbe-vârtej
mă soarbe şi Nicăieri începe şi se termină aici

anii mei mari, anii mei mici
sunt copacii contorsionaţi
traşi în scânduri

nu mă privi prin geamul acesta
fiindcă privirea ar putea lua-o înaintea mea
ca un somn clandestin
ca un ultim festin... dă pagina
dincolo te aşteaptă sublimul...
propriul tău iluzionism, mila ta de paradă
iubirea ta amanet pentru un succes aparent
când nu te recunoşti în oglinzi franzelă impetuoasă –

la câte trenuri trec
nici nu mai merită desenate gările
reclame pe pungi de un leu

singurele bunuri comune
ne sunt copacii care aleargă în cerc şi
nu-i vom putea împărţi niciodată egal...
rupe pagina, nu o mai da
sunt un tren şi orice... altceva

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!