Misterul stropilor de nori

Era un cer albastru-cenuşiu
în fiecare zi - aşa-mi părea -
dar nu ploua, nu, încă nu ploua,
în toamna când, deja, era târziu.

Era tristeţe-n fiecare nor,
iar gheaţa pătrundea în orice strop
ce ar fi vrut să cadă în potop,
şi îl strângea-ntr-o menghină de dor.

Din când în când, venea în cerul trist,
timidă ca un zâmbet de copil,
o rază ce se strecura, abil,
în gheţa cu sclipiri de ametist.

Se desprindeau, atunci, din norii lor
şi coborau pe stâncile pustii,
îmbrăţişaţi şi veseli, încă vii,
doi stropi ce-şi potoleau din vechiul dor.

Păreau, în umbra norilor grăbiţi,
actori, pe-o scenă care îşi schimba
cortina, puntea dintre ei, ceva
ce îi făcea să pară-ndrăgostiţi.

Dar ce a fost, ce roluri au jucat,
va fi, întotdeauna, un mister
ascuns de-o clipă-n timpul efemer
ce l-a făcut, din ce în ce, uitat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!