Viaţa poate fi doar respirată

Mă-ntreb de viaţa e un laitmotiv
când mă trezesc zâmbind fără motiv
şi navighez în trecut fără respiraţie
lipsită fiind de inspiraţie.
Observ primele schimbări fără patimi,
doar uneori cu ochii brăzdaţi de lacrimi...
În faţa primelor transformări evidente,
ochii se predau privind noul portret
şi gândurile în labirituri se pierd.
Se scurg anii cu iuţeală,
aş vrea să-i opresc dar reflectez
şi până la urmă cedez.
Trec chiar şi zilele întunecate,
printre râuri limpezi şi zbuciumate
pecetea-nsângerată o lasă,
inima se reanimează, sufletul se clatină.
Câteodată viaţa-i ipocrită,
la masa verde joacă, nicicând adormită,
destinul pentru fiecare scrie,
ironică aşteaptă reacţiile nostre,
totul tarnsformă-n alegorie.
Viaţa nu-i rea ci îngăduitoare,
aşteaptă finalul urcuşului spre soare-răsare,
atentă observă şi nu judecă
urmele paşilor noştri adulmecă.
Ea nu poate fi atinsă ci doar respirată
căci viaţa este existenţa noastră abilitată.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!