Cine-i fata?

Fata cu ochii ca iarba
face să-mi tremure barba.
De emoţie şi teamă,
că nu mă mai bagă-n seamă,
nu mai ştiu nici cum mă cheamă.
Când o văd mă fâstâcesc,
mă roşesc şi ameţesc,
iar dacă vreau să-i vorbesc
simt că se-ncleştează gura,
gândurile-mi curg de-a dura,
simt că mă cuprinde ura.
Deschid gura, amuţesc,
încep să mă zvârcolesc,
şi rostul nu mi-l găsesc.
Când văd că râde cu alţii
mă dezleagă doar prelaţii,
delirez şi cad în transă,
doar aşa-mi creez o şansă
de a fi în preajma ei
ca să-i sorb din ochi scântei,
s-o ating, să-i mângâi faţa,
cum soarele dimineaţa
pupă roua, soarbe ceaţa.
Doamne, dac-ar fi a mea,
să ştiu că şi ea m-ar vrea,
m-aş face luntre şi punte,
din loc aş urni un munte,
i l-aş pune la picioare,
iar alături trei izvoare,
o pădure de brazi deasă,
iar la umbra răcoroasă
i-aş construi mândrii casă
să se simtă ca acasă,
acasă unde doar noi
să fim unul amândoi,
trăind anii tinereţii
până la sfârşitul vieţii.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!