Şi rănile ştiu să râdă

Da, eşti ploaia ce cade în mine,
jucăuşă ca un copil desculţ în iarbă
care înalţă zmei,
hohot de dumnezeire
şi laptele dulce din sânul poemului.
Îmi înfloreşte urechea când îmi şopteşti
că ai vrea să-mi mângâi macii din sânge,
că aşteptarea din trupul tău
nu mai are spaţiu pentru a-şi întinde braţele,
doar sărutul dornic să ni se lipească pe buze
ca aripa de cer,
când noaptea se va încolăci pe trupurile noastre,
fără să ne pese că jarul stelelor
ne va lăsa urme adânci
cât degetul unui înger.
Apoi ne vom spune
că si rănile ştiu să râdă frumos...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!