Ochi de cer, clipă albastră...

Eu sunt clipa de-ndoială, ce se-ascunde în lumină,
Rogvaiv din curcubeie ce se naşte-n ploi de vină,
Un miracol, o magie efemere-n universuri,
Un poem în strai albastru, cu neterminate versuri.

Cântec mut de agonie, în amurguri de tăcere,
Vis de vară-n bob de struguri, scâncet verde de durere,
Ochi de cer, privind sfielnic, printre ramuri înfrunzite,
Şoaptă albă de femeie, de pe buze părăsite.

Clipa-i cât o veşnicie, dacă ştii s-o guşti întreagă
Şi te-abandonezi în braţe, braţele cui îi eşti dragă.
Şi închide-o între gene, ca pe-o lacrimă fierbinte!
Va rămâne pe retină şi va aştepta cuminte,

S-o eliberezi când doare de prea multă-mbrăţişare
Şi să-i dai drumul la aripi, să se-nalţe, să coboare.
Poţi s-o chemi să mai revină, într-o altă-nfăţişare,
În albastrul dimineţii, sau în ploile cu soare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!