Ne ducem toţi

Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi string pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ! şi voi, câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.

poezie de Serghei Essenin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!